17

Despre cum sarbătoreau străbunicii noştri Dragobetele, cu un etnolog

Am plecat de la ideea că nu prea știu mare lucru despre Dragobete. Până acum 2 zile știam că-i un fel de Sfântul Valentin, doar că nu-l prea sărbătorim și nu zicem Would you be my Dragobete?. Puteam să aflu mai multe luând Google la puricat, dar mi s-a părut mai interesant să vorbesc cu cineva care cunoaște folclorul, care-mi inspiră încredere și înțelepciune prin prisma vârstei. L-am găsit pe profesorul Pamfil Bilț, etnolog maramureșan, care a publicat peste 40 de volume care dezbat diverse teme din folclorul românesc.

A început prin a-mi specifica, cu o voce amară, că îmi spune despre Dragobete, dar la noi în Transilvania cel puțin nu se mai păstrează tradiția. Îl aprob. Știu care-i realitatea și insinst să povestească tot ce știe despre subiect. Până la urmă el e Pamfil Bilț, unul dintre cei mai reputați etnologi. Trebuie să-mi spună ceva interesant.

Am dezbătut cu el problema pe marginea ideii de Sf. Valentin vs Dragobete. Ambele sărbători au un punct comun, promovează dragostea, dar de aici încolo Dragobete prinde teren. În primul rând e autentic, are o vârstă respectabilă și toate tradițiile ce s-au țesut în jurul lui au o semnificație, o explicație plauzibilă. Sf. Valentin înseamnă mâncare, băutură, cadou, sex și cam atât.

Mi-a explicat că Dragobete se sărbătorea în fiecare an în perioada 24 – 28 februarie – Capul Primăverii. Este considerat o divinitate tracică care a ajuns la noi prin filieră slavă. Din punct de vedere etimologic, numele vine de la dorogoi care însemnă cel iubit sau dorogoi bâț care se traduce prin a fi iubit.

Dragobete era considerat patron al îndrăgostiților, iar tradițiile care-i marcau ziua erau extrem de diversificate și pline de însemnătate. Se făcea că era săbătorit în toată țara. Fetele și băieții se spălau cu apă de pe zăpadă sau cu apă neîncepută luată în zori din izvoare și fântâni. Se îmbrăcau apoi cu cămăși noi, brodate la guler, la pumnușei, la piept, la poale cu arnici roșu și cu ciucuri roș-albi la gât pentru că roșul simboliza culoarea sângelui, a vieții,  iar albul însemna cinstea, puritatea, legătura tinereții cu cerul și cu lumea strămoșilor.

Tinerii mergeau cu perechea la pădure pentru a culege primele flori ieșite de sub zăpadă, pe care și le dăruiau unii altora cu o sărutare în văzul tuturor. Chestia asta făcută cu martori însemna un legământ de prietenie, de dragoste, de credință. Era un fel de logodnă în mijlocul naturii la care asistau nu doar tinerii satului, ci și arborii care după vechile credințe animiste au suflet și participau la bucuria tinereții și a reînvierii naturii. Credințele populare spuneau că în ziua de Dragobete se împerecheau păsările nemigratoare, începând a-și face cuiburile, iar celelalte care nu-și găseau perechea rămâneau ca și oamenii, singure tot anul.

Femeile stropeau cu apă de omăt casa, paturile și lavițele pentru purificarea locuinței și a spațiului familiei pentru a avea în cursul anului parte de sănătate și armonie.

După ce se întorcea de la pădure, tineretul satului ieșea la horă, petrecere care era și ultima înainte de a intra în postul Paștelui.

Bătrânii povesteau atunci că Dragobetele și-a însoțit mama, Baba Dochia, la munte cu turma de oi, unde s-a pornit  viscolul lui februarie și au înghețat împreună. Pentru că a murit alături de mama sa, etnologii traduc asta prin jertfă adusă vieții, iar evenimentul marchează schimbările destinului și schimbările atmosferice imprevizibile. Din trupurile lor înghețate, imaginate de popor în stane de piatră antropomorfe, au izvorât râuri cristaline menite a spăla întreaga răutate a lumii.

În ținuturile transilvane se spunea că la această dată gândacii (cărăbușii) se întorc la adăpostul lor pregătindu-se să iasă de alexii la lumina primăverii. În zonele balcanice se credea că în perioada asta iese și ursul din bârlog și-și vede umbra sau nu, prevestind astfel o primăvară timpurie sau târzie.

În credințele populare se știa că nu se lucreză de Capul Primăverii, nu se coase, nu se toarce, nu se face pâine, nu ai voie să te cerți cu copiii (proprietate personală :D ). Nu se lucrează în casă, doar afară, dar cu toate astea nu se pun animalele la lucru. Fiecare om se ferește să-l fure pe altul  pentru că dacă o face va fi păgubit prin aceeași metodă tot anul. Dacă gospodina seamănă în ziua de Dragobete are rod bogat. Dacă doi tineri se însoțesc în ziua asta nu se mai despart niciodată.

În 24 februarie se practicau și obiceiuri care aveau legătură cu magia. Se făcea o păpușă cu trăsături bărbătești și ziceau că-i Capul Primăverii. Se arunca acolo unde merge “apa îndărăt ca să vie biniele în sat”.

Pamfil Bilț mi-a spus că Dragobete nu se mai sărbătorește de ceva vreme. El are în jur de 70 de ani și nu-și amintește să fi luat parte la un obicei dedicat acestei sărbători. Nu este singura sărbătoare care a avut parte de uitare. Mai sunt și altele. Am cerut o explicație pentru faptul că Dragobete nu se mai sărbătorește de aproximativ 100 de ani și am înțeles că era o sărbătoare destul de complexă. Dacă stăm să ne gândim la comoditatea care ne caracterizează… s-ar putea ca asta să fie cauza. O altă teorie ar fi că sătenii păstrează obiceiurile în care cred ei mai mult, ce au o semnificație profundă pentru ei din punct de vedere mitico-ritualic sau magic. Dragobete nu se prea regăsește aici.

În alte părți folclorul l-a consemnat pe Dragobete drept o ființă malefică. Dacă mergeai în pădure în 24 februarie și te prindea îți făcea rău.

Pe scurt însă, e un Cupidon al românilor.

Ușor, fără să-mi dau seama, în discuția noastră am alunecat către elixire. Inevitabil am întrebat despre elixirul dragostei, a cărui rețetă se află în Muzeul Farmaciei de la Cluj, dar nu știa prea multe despre el.

Mi-a spus în schimb că românii credeau că anumiți arbori conțineau elixire care asigurau tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte. În schimb plante de stimulare a dragostei au fost mai multe, printre ele și-a făcut loc și busuiocul. În general plantelor li s-au atribuit puteri magice și au fost folosite ca atare. Existau ierburi care erau folosite pentru stimularea dragostei, de cucerire a dragostei și de întărire a ei. A dragostei, zic! :P

Deși lumea l-a dat la o parte pe Dragobete de ceva vreme, s-ar putea ca americanii prin al lor Sf. Valentin să ne fi trezit din nou patriotismul de conjunctură, care combinat cu marketingul, în câțiva ani să-l repună bine pe poziții.

Să nu uităm totuşi că face parte din farmecul românesc. :)

sursa foto

17 Comments

  1. ba mariane ma faci sa ma simt mandru ca te cunosc. Acum ma duc sa imi scot camesa aia mai alba si papionul ala mai negru si sa ma scald in omat si sa fac ceva fain diseara.
    Ne vedem la muzeu :D

  2. Foarte interesant, mi-a facut placere sa citesc un articol despre aceasta sarbatoare a romanilor, Dragobetele, direct de la o sursa bine informata.

  3. “Este considerat o divinitate TRACICĂ care a ajuns la noi prin filieră SLAVĂ.” ???
    Sunt discutabile multe aspecte legate de vechimea și răspândirea obiceiului în trecut. Aș putea spune că Dragobetele este la fel de tradițional ca bradul de Crăciun și Moș Nicolae :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *