1

Ipocriţi în devenire

La facerea lumii, Dumnezeu, pentru a-i ajuta pe oameni să prospere, a hotărât să dea printr-o “Lege Divină” fiecărei naţii câte două virtuţi.
Astfel că i-a făcut :
- pe elveţieni – ordonaţi şi respectuoşi faţă de legi;
- pe nemţi – disciplinaţi şi raţionali;
- pe englezi – perseverenţi şi studioşi;
- pe japonezi – muncitori şi răbdători;
- pe unguri – hotărâţi şi buni meseriaşi;
- pe francezi – culţi şi rafinaţi;
- pe spanioli – veseli şi ospitalieri, etc
Când a ajuns la români, I-a spus îngerului consilier care şi nota:
- românii vor fi inteligenţi, cinstiţi şi buni politicieni.
După ce a publicat-o în “Monitorul Celest”, îngerul a remarcat:
- Doamne, ai dat tuturor popoarelor câte două virtuţi, iar românilor trei. Oare în acest fel, nu cumva ei îi vor depăşi şi exploata pe toţi ceilalţi ?
- Aoleu, aşa e! Ai dreptate! Atunci să revenim cu o “Ordonanţă”.
“Pentru că virtuţile Dumnezeieşti, odată acordate, nu se mai pot lua înapoi, precizez că nimeni nu va putea avea şi folosi mai mult de două virtuţi, în acelaşi timp!”
Şi astfel, se explică de ce românii…
- care sunt inteligenţi şi cinstiţi, în nici un caz nu fac politică;
- cei care sunt cinstiţi şi fac politică, in mod sigur nu sunt inteligenţi;
- care fac politică şi sunt inteligenţi, categoric nu sunt cinstiţi. via

E clar. Adică mi-e din ce în ce mai clar că nu le poţi avea pe toate. Viaţa mi-a demostrat asta şi m-a aruncat în semi depresii fără să-mi conștientizez starea, şi când am făcut-o a fost târziu. Stau adesea şi mă uit la vecinii mei sămânţari şi mi-e ciudă că nu-s ca ei, că am aspiraţii mai mari decât zilnica pungă de seminţe asezonată cu bere la pet verde de 250ml şi ţigări. Dar, să vedem şi partea plină a tubului de glonţ: până să ajung să-mi trag beregata în plumb, mai am. Dezamăgirile? Vin pe bandă rulantă. Aşa-s ele, se încăpăţânează să-şi facă simţită prezenţa. Ca să te facă să simţi că trăieşti, zic unii.

De jumătate de an simt că bat pasul pe loc. Şi suntem mulţi cei care simţim asta. Nu ştiu voi, dar în ceea ce mă priveşte, orice ce aş face tot în punctul de plecare mă găsesc când mă uit pe GPS. M-am tot gândit ce dracului mi-a amplificat sentimentul ăsta pe care l-am mai avut o singură dată în viaţă, şi am găsit răspunsul. Pe mine mă afectează mirosul emanat de fermele de animale Victoria şi Cotroceni. Şi pentru că lucrez în presă nu am cum să mă feresc de asta oricât de mult deodorant aş pune pe mine. Măcar de m-ar afecta numai pe mine, dar mă uit în jur şi văd oameni din ce în ce mai disperaţi care se uită la cursul valutar ca la termometrul din fundul pruncului proaspăt născut: O mai fi crescut temperatura? Ce să-i mai dăm să scadă? Ţi-am zis să-l îmbraci când ieşi afară cu el!

Cursul valutar e una, e prezentul care prevesteşte ziua de mâine ca fiind cel mai sumbru viitor posibil. Locurile de muncă sunt altă situaţie pentru că mişcarea haotică a politicii inevitabil afectează mediul economic care generează locuri de muncă, sau degenerează, după caz. Atât de mult mă frământă povestea asta care se scrie sub ochii noştri încât am ajuns să văd oamenii ca pe nişte circari care încearcă să-şi menţină echilibrul zilnic pe sârmă. Diferenţa e că în loc de clasica bârnă care se ţine în mână, au locurile de muncă.

Oamenii ăştia au raţionament. Îndoielnic sau nu, îl au. Pot fi uşor de manipulat pentru că-s sub nivelul mării şi mai respiră doar printr-un pai. Tot ce înţeleg ei e că X le-a luat şi Y le-a dat. În funcţie de asta vor lua deciziile care pe mine mă vor afecta pe termen lung. Nimeni nu rumegă de ce X a luat şi de ce Y a dat. Şi zău, mi-e teamă de asta. Mi-e teamă de faptul că nimeni nu vede dincolo de ziua aia de 29 iulie. Mi-e frică de faptul că ura faţă de o singură persoană va da câştig de cauză unui grup neavenit care îmi/ne va face zile fripte. Băi, şi cel mai tare mă sperie ura asta colectivă. E la cote maxime şi ăsta e singurul pilon pe care se sprijină noii dregători ai mlaştinei. Discuţiile din autobuz, taxi, de pe stradă etc îmi dau impresia că lumea se termină pe 29 iulie, după referendum.

Discuţiile. Ei bine, discuţiile astea au atins cote inimaginabile în mediul care livrează informaţie. Suntem moralizatori. Ne place să le dăm peste bot cu sete, cu ziarul făcut sul, cum i-a dat proful de educaţie fizică dintr-a opta unui coleg care i-a luat la mişto nevasta, profă de educaţie fizică şi ea. Practic asta e singura satisfacţie pe care o mai avem. Dar nu suntem oare ipocriţi în devenire? Există oameni în presă care vor bate palma cu politica, oameni care aspiră la o carieră politică sau care pun bazele unor noi partide sau asociaţii şi care se găsesc în poziţia să fie moralizatori. De ce mă întreb dacă nu suntem ipocriţi în devenire? Pentru că în momentul în care ai intrat în politică, oricâte intenţii bune ai avea, ajungi să fii ceea ce ai criticat cândva.

Suntem toţi o apă şi-un pământ. Ne place să ne victimizăm. Ne place să credem că suntem victimele sistemului şi spunem că votul nostru nu contează. Ba contează, altfel nu s-ar cere boicotul votului la referendum. Mai mult, ne place să folosim cuvinte mari care să descrie o situaţie la care luăm parte, iar “lovitură de stat” e un exemplu.

Ceea ce e ilar pentru că

În momentul în care ajungi politician vei considera democraţia ca fiind secretara ta. Că aşa îţi impune sistemul. Există şi excepţii dar, de regulă, acestea cedează înainte să treacă la nivelul 2. Şi oricum, cine n-ar vrea o secretară al cărei nume e pe buzele tuturor şi care în plus mai are şi un manual cu instrucţini de folosire care pot fi schimbate după pofta inimii afacerii tale?

Pe scurt, da, sunt mâhnit, simt că-s în derivă şi că ăia de pe mal îs prea ocupaţi să se înjure între ei în loc să se uite spre apă. Mi-ar fi plăcut să am altă preocupare decât ziua de mâine. Plănuiam să fac asta la pensie.

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *