4

Păcală reloaded. Guest post by Soră-mea

Io când aveam 15 ani îmi foloseam imaginația pentru a-mi răspunde unor întrebări existențiale! Mă gândeam din ce-s făcuți sânii fetelor din fața blocului, nu scriam de astea! :) Nici pubertatea nu mai e ce-a fost,  băi frate! Din câte-mi amintesc eu, pe vremea noastră, fetele de vârsta ei se lăudau cu mărimea sutienului și noi băieții cu mărimea p.. ărului axial (nu la ce v-ați gândit voi)!  Copiii din ziua de azi îs plecați rău de acasă și au sărit de mult etapele în care noi mâncam pită cu dulceață în scara blocului. A dracu’ evoluție! :)

Şi cum a rămas el singur în satul lui, Păcală a avut timp să se relaxeze şi a putut să aibă o viaţa liniştită, fără să îl deranjeze vecinii întrebându-l ba cum de are vite aşa de frumoase, ba de una, ba de alta. Zilele lui erau toate la fel: se trezea, mânca, îngrijea gospodaria, savura sunetele naturii (fericit că nu se auzeau şi gurile sătenilor), apoi iarăşi mânca şi se culca.

Dar totuşi, orice om se plictiseşte după un timp să facă acelaşi lucru, şi să repete faptele exact ca o marionetă într-un spectacol care se joacă timp de 364 de zile într-un an care are 365 de zile (vedeţi că într-o zi se stătea;  aceea era ultima zi a anului, care era rezervată pentru lenevirea absolută). Până şi celui mai singuratic om i se urăşte cu singurătatea.

Aşa că, într-o bună zi de primăvară, când vremea făcea fente şi dimineaţa era soare, la amiază ploua zece minute, apoi sulfa vântul cu patruzeci de kilometri pe oră, apoi iarăşi apărea soarele şi temperatura urca de la 11 la 20 grade Celsius, Păcală s-a hotărât să iasă în sfârşit în afara satului său şi să-şi caute un prieten care să-i suporte prostia (care btw, începuse să i se strecoare din nou în minte), şi în compania căruia să-şi petreaca următorii ani din viaţa-i plictisitoare.

După ce a mâncat o pizza Dr. Oetker făcută pe vatră, a activat holograma care să-i ţină locul în gospodărie pe perioada de timp nedeterminată în care el lipsea de acasă. Apoi a spălat vasele cu Fairy şi s-a urcat în Nissan Skyline-ul tunat la maxim care îl aştepta la poarta personalizată, făcută din lemn de stejar proaspăt lăcuit. A accelerat şi a plecat în trombă, înecând în fumul care ieşea prin ţeava de eşapament cutia poştală pe care se vedea mare litera P (de la Păcală sau de la Prost, probabil că nici el nu ştia sigur).

Cu B.U.G. Mafia în difuzoare şi un munte de ambalajele Skitless pe scaunul din dreapta (Believe the rainbow, Taste the rainbow!), Păcală gonea ca nebunu’ pe autostrada Necunoscutului cu două sute cincizeci de kilometri pe oră.

Când a început să nimerească cu maşina dintr-o groapă în alta şi-a dat seama că încă se află în România, şi i-a trecut prin minte crudul adevăr că va trebui să suporte încă mulţi ani această faţă a ţării, dincolo de satele pitoreşti pe care iţi place să ţi le imaginezi în zile însorite, dar la care ţi-e groază să te gândeşti când plouă, din cauza infrastructurii care de fapt nu există. Şi-a amintit îndată şi de rovigneta neplătită, dar şi-a mai amintit şi că se află în Ţara Tuturor Posibilităţilor, deci mituieşte unu-doi poliţişti cu doi litri de ţuică( oricum el mai are două sute de litri acasă) şi se poate considera scăpat de amenda usturătoare care îl ameninţă pentru neplata taxei. Mai dă doi litri de vin (zaibăr dintr-ăla bun) altor doi poliţişti după ce îl prinde radaru’ cu viteza aia extraordinară, şi e absolvit de orice vină (ăia o să scrie în raport că de fapt nu el avea două sute cincizeci de kilometri pe oră, ci ăla. . .  personaju’ ăla imaginar care a trecut pe lângă el într-un Jeep imaginar, gri-metalizat, exact aşa cum vezi în filmele cu Bond- James Bond).

După vreo trei ore de bătut drumurile în lung şi- n lat, a auzit la alte boxe aceeaşi piesă pe care o asculta el în maşină. Considerând( de fapt, fiind convins) că acolo e vorba de mâna destinului, a luat-o în direcţia din care i se părea lui că vine sunetul. Au trecut vreo 15 secunde şi s-a văzut faţă în faţă cu un bărbat cam de vârsta lui, care tăia frunze la câini şi scandaliza zilnic vecinii mulţumită noului sistem audio 5.1, dar mai ales mulţumită devizei ”De- Aia- Nu- Mai- Pot – Eu- Că- Vouă- Nu- Vă- Convine- Că- Dau- Muzica- La- Maxim”.

Amândoi au oprit muzica în acelaşi moment. Păcală a ieşit din maşină, celălalt bărbat s-a apropiat de el, după care s-au cântărit şi s-au măsurat din priviri, exact ca şi luptătorii sumo din Japonia (dacă tot citesc acum “Memoriile unei gheişe” măcar să mă şi folosesc de asta). Apoi au căutat un metru şi un cântar care să funcţioneze, şi s-au cântărit şi s-au măsurat la propriu.

Văzând ei rezultatul măsurătorilor şi convingându-se că sunt compatibili, au căzut de acord că varianta unei posibile prietenii stă în picioare. Aşa că Păcală s-a lăudat cu satul întreg care era numai al lui şi l-a convins pe bărbat să meargă acasă la el pentru a se stabili acolo.

Bărbatul şi-a făcut un bagaj mic şi i-a propus noului său tovarăş să mai zăbovească câteva zile pe drum, în speranţa de a găsi nişte fete dornice să le fie neveste. Păcală s-a gândit vreo două minute, a analizat atent situaţia, şi, după ce şi-a amintit că femeile l-ar vedea într-un Skyline de care nu mai pot vedea decât la televizor, a fost de acord să îşi caute soţie.

Și pentru că io-s autoarea, decoamdată nu-s sigură dacă vreau să-l însor sau nu. Rămâne să decid. :)

4 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *